Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

Piesă în trei acte şi patru scene, Traducerea în limba română de Vlad Russo şi Vlad Zografi

Direction, set design and lighting concept: Robert Wilson

Costume: Jacques Reynaud
Regizor asociat: Charles Chemin, Tilman Hecker
Scenograf asociat: Adrian Damian
Lighting design: John Torres, A.J. Weissbard, Video: Tomek Jeziorski
Muzica: Adam Lenz, Sound design: Daniel DrăgoescuDramaturg:Konrad Kuhn, Asistent regie: Bobi Pricop,

Asistent costume: Adriana Dinulescu, Stage manager: Gina Călinoiu, Laurenţiu Tudor

Martorul, Logicianul: Ilie Gheorghe
Bérenger: Valentin MihaliDaisy: Iulia BleonţJean: Claudiu BleonţDudard: Valer DellakezaSoţia Băcanului: Tamara PopescuBăcanul : Angel RababocDomnul bătrân: Nicolae PoghircGospodina:Raluca PăunChelneriţa: Monica ArdeleanuPatronul Cafenelei:George Albert CosteaDomnul Papillon: Cosmin RădescuBotard: Constantin CicortMadama Boeuf: Mirela CioabăUn pompier: Dragoş MăceşanuVecinii bătrâni: Iulia Colan, Ion Colan

Kneeplays 1 + 2: Corina Druc, Anca Ghiţă, Geni Macsim, Nataşa Raab, Costinela Ungureanu, Clara Vulpe; Cătălin Băicuş, Cosmin Dolea,Claudiu Mihail,?tefan Mirea, Marian Politic, Eugen Titu, Cătălin Vieru

Kneeplays 3: Raluca Păun, Tamara PopescuKneeplay 4: Cosmin Rădescu

„L’homme de théâtre complet”, Robert Wilson, a provocat prin cel mai recent proiect, punerea în scenă a Rinocerilor lui Eugčne Ionesco, încântare, nedumerire, „uimire şi cutremur”, confirmând sintagma de eveniment teatral al anului 2014.

Metoda lui Wilson, aproape manieristă în manifestări, menţine elementele marcă ale teatrului său: deplasările slow-motion, măştile albe din teatrul Kabuki, Expressionismul German, jocul de lumini, cromatica limitată, toate sunt prezente, însă ce la prima impresie pare o epuizare a mijoacelor, a esteticii, e de fapt o reafirmare a acesteia, o conectare în reţeaua de experimente- experienţe a teatrului wilsonian, fapt vizibil din prima scenă (Knee play 1), desfăşurată înainte de ridicarea cortinei: mai multe capete, feţe acoperite de noroi, captive într-o mlaştină, repetă ca un cor pe mai multe voci replici aleatorii din piesă. Scenă de impact, dar mai ales de conectare şi precizare a viziunii personale prin reinterpretarea celebrei sale instalaţii-sculptură „Memory/ Loss”, capul lui Wilson, mulaj într-o masă de noroi crăpat rostind un text propriu, dar şi de afinitate cu universul ionescian, un joc intertextual cu „haosul organizat” al teatrului absurdului. Ceea ce urmează este fără exagerări o lecţie de teatru, sau mai bine spus de emancipare a spectatorului (preluând termenul lui Jacques Rancičre), de anulare a opoziţiei dintre cei care privesc şi cei care joacă, regizorul nu vrea să transmită „ceva”, ci doar să aducă în scenă o formă de a conştientiza, de a simţi.

Într-un scurt dicurs dinaintea uneia dintre avanpremiere, regizorul rememora disaventurile colaborării dintre el şi Ionesco, provocările pe care le aduce abordarea textului unui alt dramaturg, ştiut fiind că el preferă să lucreze cu propriile texte. Rezolvarea lui Wilson se înscrie metodei sale „against interpretation”, el rupe textul, aparent textul devine pretext, fundal sonor rostit aproape de un singur personaj, celelalte personaje având intervenţii în care replicile sunt substituite de mişcare, mimică, dans. Prima reprezentare a Rinocerilor în Franţa (1960) l-a avut în rolul lui Bérenger pe Jean-Loius Barrault (elevul lui Artaud), poate cel mai bun actor al timpului său, cu un rol de neuitat – Baptiste, celebrul mim din Les Enfants du Paradis, iar Bérenger din spectacolul lui Wilson celebrează actorul şi teatrul „des Funambules”, clovnul, circul, Chaplin şi filmul mut, dezvoltă ideile lui Barrault care vedea în comedie, în personajul comic, posibilităţi nelimitate de exprimare a tragicului (Le Misanthrope, L’Avare). Într-o scenă tipică de vodevil, personajele defilează, pozează, se minunează, deschid încă o dată spectacolul, după scena-şoc, urmează una de captare, de ademenire a audienţei.

Odată introdus în performance, spectatorul e lăsat să rătăcească singur, într-o pădure de simboluri, să treacă de ele (dacă poate) pentru că finalitatea este experienţa trăită şi nu căutarea de metafore, parabole, sensuri ascunse, şi de aceea scena întâlnirii dintre Jean şi Bérenger (plus Logicianul ce citeşte textul, remarcabil Ilie Gheorghe şi ritmul inflexiunilor sale) e una dintre cele mai semnificative. Reluarea textului, jocul actorilor, imobilitatea lui Jean, Bérenger – dezarticulat, mişcările lor de marionete, executate cu precizie de Valentin Mihali şi Claudiu Bleonţ, replicile repetate în crescendo „Ce-i asta? Ce-i asta?”, intrarea lui Daisy acompaniată de acorduri clasice, toată această alternare de zgomote, chicoteli false, charleston, lumini, reflectoare, grimase, trec dincolo de simpatia/ empatia pentru Bérenger. Replica lui („Nu mă pot obişnui cu viaţa”) forţează audienţa, îi testează limitele. Nici Robert Wilson, nici Eugen Ionescu nu sunt străini de jocul cu publicul, „Hate the audience and the audience will love you”, spune Wilson, iar Ionescu în Note şi contranote afirmă: „J’espčre en dégoűter mon public. Il n’y a pas de plus parfaites séparations que par le dégoűt”. Continuând retorica din Nu, el proclamă superioritatea teatrului non-participativ, în care publicul nu se ataşază, ci priveşte lucid, se distanţează, în contrast cu publicul participativ, al teatrului burghez „înghiţit” de spectacol, apoi sfârşeşte într-o falsă relativizare a propriei teorii, declarând Rinocerii o sinteză a celor două direcţii. Însă Rinocerii lui Wilson chiar asta reuşeşte, o sinteză de experienţe, ce oscilează între pierderea în spectacol, detaşare şi exaltare.

La modul concret spectatorul e obligat să aleagă, să urmărească un anumit conflict, iar în cazul lui Wilson, cel ce a redefinit conceptul de stagecraft, lucrurile sunt şi mai complicate: coregrafia actorilor, exlamaţii pe multiple voci: „Incredibil!”, „Colosal!”, „Bietul animal!” (punctând fiecare un miniconflict), mimica exagerată, dar cu maximă expresivitate, e dublată de proiecţia copacilor ce se prăbuşesc în relanti mixată cu imaginea unui rinocer, în timp ce în centrul scenei Logicianul anunţă: „Domnilor, nu asta e problema!”.

Alegoria rinocerilor cu un corn sau cu două, şirul nesfârşit de întrebări merg paralel cu textul, pentru că, la fel ca personajele care nu primesc răspuns la problema apariţiei rinocerilor, spectatorul nu primeşte nici el răspunsurile aşteptate, nici măcar certitudinea că „problema e pusă corect”, pentru că estetica lui Wilson este una „non-manipulativă”, ce eliberează spectatorul şi-l lasă să descopere singur descoperirile artistului (Richard Foreman).

Conexiunea între acte e menţinută tot cu un tableau vivant, care, mai mult decât un birou, e un jazz café, acorduri de blues, bluemoon, ce evoluează într-un art instalation ce amplifică percepţia textului: proiectate pe cicloramă, cuvinte, replici se suprapun, se confundă, mormane de hârtii invadează scena, plus ţăcănitul maşinii de scris; este una dintre cele mai active scene, percepţia e intensificată prin explorarea cuvântului ca imagine, ca sunet. Rinocerii invadează oraşul, personajele se precipită pe scara de incendiu, tensiunea momentului e camuflată, stilizată, distorsionată de jocul actorilor, decor şi muzică.

Maniera minimalistă a regizorului se pliază perfect secvenţelor meditative din a doua parte a reprezentaţiei. Regizorul gândeşte spaţiul astfel încât rezultatul să atingă simţurile, să garanteze şocul, în scena finală Jean- Bérenger, cuvintele, forma cea mai puţin expresivă de comunicare (în viziunea lui Wilson, pe filiera Artaud), sunt substituite de luminile, umbrele folosite în redarea senzaţiilor, a spaimei, ostilităţii, agresivităţii, iar limbajul corporal al actorilor, mecanica grupului asigură coerenţa, extind viziunea regizorală. Astfel, actorii devin performeri, dansactori, accentul e pus pe mijloacele tehnice, dar mai mult pe identitatea artiştilor, pe uniformizarea aproape completă a corpului de actori, antrenaţi într-o coregrafie precisă, care nu sunt simpli interpreţi în serviciul regizorului, deşi concentraţi pe calitatea tehnică nu renunţă la cea artistică. În rolul Logicianului, dar şi al „crainicului”, Ilie Gheorghe este magnetic, Valentin Mihali alcătuieşte cu multă disponibilitate un personaj complex, Claudiu Bleonţ excelează conformitatea de mişcare a personajului, Raluca Păun, Tamara Popescu, Monica Ardeleanu reconfimă potenţialul comic/burlesc, Iulia Bleonţ, libelulă graţioasă, prinde vulnerabilitatea lui Daisy, The Old gentleman (Nicolae Poghirc), Monsieur Papillon (Cosmin Rădescu), Botard Constantin (Cicort Dudard), Dudard (Valer Dellakeza) trec de rolul lor funcţional, au reacţii plastice.

Compoziţia lui Robert Wilson propune un teatru al receptorului, care face un efort, dar care este răsplătit cu asupra de măsură, într-o aventură în care regulile jocului sunt răsturnate, un show ce traversează şi testează limitele culturale, limitele de percepţie, până la urmă o experienţă la limită.